Toamna

Actualizată în: 10 Nov. 2019

- Of, dacă aș fi în locul tău, cât aș călători! Dac-aș fi ca tine, aș fi atât de ușoară, că vântul m-ar putea ridica fără probleme! Aș fi schimbătoare și misterioasă: tenul mi-ar fi strălucitor la început, verde și proaspăt, ca mai apoi să se preschimbe într-o frumoasă culoare aurie, ca apusul care ne vizitează în fiecare zi...,spuse frunza perenă, cu capul în jos, în semn de mare deznădejde. Of, de ce nu sunt ca tine? De ce nimeni nu se bucură să mă vadă primăvara și nu mă culege cu nostalgie toamna? Măcar frunză de pin să mă fi născut! Deși tot veșnic verde, măcar aș fi avut o mică speranță, că poate, cândva, într-un Crăciun nemilos de rece, cineva m-ar căuta, ar veni special să mă ia, m-ar alege pe mine dintr-o mie și m-ar flata inspirându-mi aroma și împodobind ușile cu frumusețea mea!


Frunza de stejar, căreia îi erau adresate aceste cuvinte, niciodată nu s-ar fi descris ca o norocoasă. Gândul la moartea care avea să vină mult prea devreme, o împiedicase să-și recunoască norocul. Abia acum realiza că se putea bucura, într-adevăr, de îndeplinirea unui vis: călătoria. Fie lungă sau scurtă, călătoria este un vis utopic și imposibil de realizat pentru multe surori frunze. Însă până acolo mai este un pas, poate cel mai greu, mai greu chiar decât vântul, care uneori o bate fără milă, decât soarele care în august o arde cu furie, mai greu chiar decât plictiseala de același peisaj, același univers: Marea Desprindere!


În timp ce reflecta asupra recentei sale revelații, frunza perenă își continua tânguirea:

- Lumea spune: ce noroc, vei trăi veșnic! Și la ce bun? N-am văzut niciun suflet de om de când m-am născut. Trăiesc agățată de copac, de unde privesc trecerea anotimpurilor. Susțin zăpada iarna și razele de soare vara, dar toate mă mâhnesc. Toate sunt trecătoare, vin și pleacă, iar eu rămân în urmă să jelesc lipsa lor. Cât mi-ar plăcea sa fiu o frunză de stejar!


Frunza de stejar o asculta cu bunătate, dar concentrarea îi aluneca către propriile-i gânduri: „Si când mă gândesc că mi-am petrecut tinerețea dorindu-mi să fiu o frunză perenă! Cine ar fi crezut că să trăiești veșnic poate aduce atâta amărăciune?!”


Când începu să tremure, se gândi că tristețea a pus stăpânire pe ea și e gata să plângă. Însă tremuratul devenea din ce în ce mai intens. Un vânt rece o scutură cu forță. Momentul mult așteptat sosise în sfârșit. Era pregătită pentru Marea Desprindere? Râvnea demult la frumoasa călătorie. Știa că nu depindea doar de ea, desigur. Era nevoie de împrejurările ideale: să ajungă la maturitate, sa fie pregătită și să poată conta pe o briză care să o poată împinge de la spate spre alte tărâmuri, povești, personaje. În ciuda dorinței, ceva puternic, fizic, o ținea încă lipită de casă.


Și-a mai privit o dată surorile de stejar, care urmau a se desprinde pentru a călători în alte direcții, apoi, simțind privirea înecată în durere a prietenei ei perene, a închis ochii. Vina, pentru norocul pe care nu-l putea împărtăși, îi îngreuna despărțirea.


O rafală de gheață îi lovi din nou trunchiul slab și simți cum era transportată într-un zbor fără control, foarte departe de casă. În timp ce se învârtea prin aer, deschise ochii cu grijă. Speriată, încerca să se împotrivească unei separări atât de violente. “Vreau să fiu o frunză perenă”, dar nu se mai putea întoarce. Vedea, deja la mare depărtare, copacul ce îi fusese casă, iar lângă, arborul de tisă cu frunzele lui veșnic verzi. Erau singurii locuitori ai unei micuțe coline.

- Adio, îi scăpă printre buze într-un susur acoperit de vânt.

- Adio, spuse frunza perena și o lacrimă o îmbrăcă cu totul.


Ana Maria Gheba

11 afișare
This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now